spleen

hai să înghițim
timpul
să-l rulăm pe 
o foaie de calendar
și să-l fumăm
la o cafea

putem
de exemplu
să ne lovim capetele
de toate ceasurile
să le facem țăndări
să înghițim bucătelele
acele

sau putem
să ne înțepăm venele
cu minutarul
ori
să ne spânzurăm
de cuiul din perete

moment

amintirile se văd
ca printr-un nor de fum
pe care țigarile noastre
nu îl mai suportă
la fel și luna
trece prin fumul nostru
pe deasupra apei
acolo unde cresc  pescaruși
din pietre ca niște statui
așa cum cresc în tine
în fiecare zi
în care trupul meu se dizolvă
când suntem doar noi
pe malurile reci
stingheri
într-o poza  intiparită pe formatul zece pe treișpe
al minților noastre
în care pixelii se dizolvă
înmuiați în coniac
câte o culoare
câte o  zi

seminar despre natură

copacii nu se re flectau corect
pe marginea apei,
ca într-o oglindă spartă.
- natura te pasionează?
m-ai întrebat tu.
- îmi place să iau locul copacului
și să ma reflect corect
în ochiul apei care plânge
pe umărul malului,
dar n-aș vrea să le deranjez.
păsările ciugulesc din apă
câte un pește naiv,
dornic să le sară-n cioc.
natura suntem noi.
- nu te înțeleg Mișule...

mângâie-mi inima


întinde-ți mâna
peste pielea mea
cu vopseaua sărită.

cu degetele zgâriate
lovește-mi pieptul ruginit
până crapă,
să-ți bagi mâna
printre coaste.
mângâie-mi inima.

ziua II

cu siguranță
că sunt singurul izolat de lume
în mijlocul inflorescențelor de beton armat
care ne domină viețile.

nici măcar nu simt nevoia
să-ți ofer vreo floare.
e prea uzat gestul
și nici nu miroase frumos.

ar fi mai bine
să plecăm azi.
florile selenare cresc pe marginea craterelor.
le vom culege împreună,
veghind la milioanele de nefericite
care iși primesc florile inodore
savurându-și bucuria efemeră.

suntem singurii fericiți.
singurii care ascultă
florile foșnind în vântul cosmic.

ziua I





miercuri
e prima zi
în care m-am gândit
[ cu un ușor reproș ]
ce haos în lume
a făcut să ne-ntâlnim

două particule în univers
două grăunțe vertebrate de iubire

totuși
demiurgul s-a plecat
asupra noastră
și ne-a încrucișat căile

îmi pompezi atâta sânge
în vene
sângele meu
sângele nostru împreună
doar să ne certăm
doar să ne iubim

și cu toate
că ne suportăm
cu destul stoicism
condiția de renegați ai universului
uneori
îmi vine să rup pânza
pe care suntem pictați
[ două linii paralele ]

aș vrea să ne amestecăm
să trăiești în mine
să-mi simți gândurile
strangându-te în brațe
[ și să afli cât mă doare ]

aș vrea să te sorb
ca pe o cafea fierbinte
să-mi treci prin vene
să-ți lași urmele pașilor
prin arterele mele
chiar dacă
aș risca să înghit și niște zaț

dimineți de ianuarie

cărbunii tremură mocnit,
țipănd din răsputeri.
și tremurăm
și tremură și focul
prelins pe toți pereții.

ceața se leagănă
atârnată de cer.

( doar câțiva fulgi... )

râul s-a oprit,
și scrijelește malurile
cu colții lui de fier.
liniștea ne zgârie timpanele.

trăim intr-o fotografie,
alb și negru,
negru- alb,
in alb si negru inghetați...

dimineață de gerar...
focul tremură,
prelins pe toți pereții
și fumul tremură în horn
și tremurăm,
țipând din răsputeri.



















R.A.T.C [ Regia Autonomă de Transport Cadavre ]

pe băncile roase de timp
poți să stai oricând
fără ca vreo rază
să-ți mângâie ochii

lumânările spânzurate pe stâlpi
veghează doar calea
celor care ne părăsesc

autobuzele pufăie astmatice
pline de cadavre
în drum spre infinit

e un echilibru etern
unul pleacă
[ nimeni nu pleacă fără certificat de deces ]
altul vine
[ la intrare se întocmesc certificate de naștere ]

zdrăngănesc metalic
cadavrele de schimb
menite să se plimbe
pe-asfaltul fără vârstă

aici nu mai locuiește nimeni

aici nu mai locuiește nimeni
și-au luat scorburile în spinare
și au plecat.
sunt singur,după cum vezi.
sunt singur,
pe creanga mea de-alun.
nu aștepta.
moartea mi-a plâns deja
pe umăr.
iși jelea intrarea in Rai.
urcă inapoi pe norul tau.
ne mai vedem.

[ Diana ] o relație la distanță

ea vine de obicei
în preajma Crăciunului,
și rămâne până după anul nou.
el crede că e cel mai frumos dar.

îi văd zilnic
ținându-se de mână
pe alei,
trăind și viața fluturilor albi
cernuți asupra lor.

chiar dacă ne salutăm ,
ei cred că eu nu înteleg
iubirea lor care prinde viață
de trei ori pe an, de sărbători.

uneori,
trec pe lângă mine
gândindu-se, probabil,
că sunt un netrebnic,
un insensibil,
un idiot,
un fotograf,
un poet
și o caracudă ordinară.

dar eu, le simt dragostea,
căci zace-n mine
un veșnic amor
trăit într-o vară.

te pun la păstrat

m-am decis
să te închid în debara
alături de alte amintiri de-ale mele
într-un borcan destul de încăpător


vor fi zile
când voi deschide debaraua
iar tu îmi vei zâmbi glorios
și virginal ca după primul sărut


te voi privi ca într-un glob de cristal
cum mă îmbrățișai plângând
glasul apei nu a mai  fost vreodată
la fel de suav
parcă ne mângâia
și ne ștergea lacrimile sărate cu marea


o reluare eternă
așa voi privi ultimul nostru sărut
o ultimă îmbrătișare
care doare mai rău
când e alcătuită din amintiri


fluierul ne va încătușa mereu
și trenul va pleca
și trenul va pleca iar
și trenul va pleca şi trenul

melancolie de toamnă

luni,
plouă pentru prima dată,
și tot orașul plouă
în cercuri de beton.
și norii albi
și norii negri
se-ntind,
împovarați de ploi.

dacă te uiți in jur,
se lichefiaza
amorurile gri
de nopți fără amurg.

oamenii albi,
oamenii negri
pe lutul lor plouat,
se-ntind interminabil
pe tabla grea de sah.

joia singurătății

joia,
e ziua porților deschise
la inimile noastre
și toți copiii
ne pătrund
călare pe fluturi.

( cozile se întind interminabil )

televiziunile,
trasmit imagini
de la inima unui bătrân,
singurul loc
unde nu mai e nimeni.

burgul,vinerea

vinerea,
în cafenele
arde opiu de amor.

în vraja drogului
plutește amintirea
nopților pierdute
pe aripile voluptății.

vacarmul burgului
e numai fumuri,
și fumul ne îneacă.
ne omorâm încet,
cu toții.
și apoi...

un oraș fără cadavre

azi,
orasul colcăie
de viață,
( e bizar )
ieri,
erau numai cadavre.

sute de oameni
cu pumnale în suflet.

mersul trenurilor

pe linia întâi
nu trag locomotive.
au întârziere
sute de călători.

la ghișeu,
toate valizele
pline de-amintiri
își așteaptă rândul.

o doamnă anunță
în difuzor:
se caută călători.

femeia de la geam

femeia care stă
zilnic la geam
nu plânge mereu,
ci doar când trec
cu buchetul de flori
și îmbrăcată în alb.

femeia care stă
zilnic la geam
încearcă mereu
să prindă buchetul
aruncat spre mulțime.

femeia care stă
zilnic la geam
așteaptă pe veci
cu voalul cenușiu
un mire etern.

nu sunt cel care sunt

sub masca asta
pe care o port mereu
la metrou
la școală
uneori în vise
zace un alter ego rănit
de fiecare lovitură de daltă
menită să-l formeze
după asemănarea celui
spre care tind

îl mutileaza orice ,,te iubesc”
pe care mi-l spui
mai ales
că nu mi-e adresat mie

1 martie

astăzi,
anticariatele au reducere
zece la sută,
cu prilejul întoarcerii
unui stol de rândunele
din Egipt.


vecina de la doi
stă la rând de multe zile
să cumpere niște cărți
despre rândunele.
copiii ei plâng mereu,
de când s-a instaurat
decretul referitor la primăvară.


fiecare cetățean
cu drept de vot
e obligat prin lege
să citească despre rândunele.
orașenii nu prea se agită,
oricum, legea nu va fi promulgată.

[publicitate] terasa cu vise

atâtea sunete
într-o ceașcă de cafea
voci și zâmbete
amestecate în zațul
de pe fund

cafenelele

găzduiesc fumători
devoratori de vise

unii scriu

alții citesc
ce încă n-au visat

( un tânăr își sărută visul de o viață )


bătrânii

întind cozi lungi
spre cel mai apropiat vis

poftiți la terasa mea

doldora de vise